Cartea neamului: România noastră cea de toate zilele

„Prin această carte — dacă s-ar putea și traduce în câteva limbi — Europa ar afla cine suntem și ar afla mai bine decât din sursele unor politicieni sau ideologi nechemați.

Mai sunt astfel de cărți identitare făcute de români — cine altcineva să le poată face? —, dar vine acum aceasta, cu datele aduse la zi, scrisă cu multă știință și conștiință, dar și cu sentiment, ceea ce îi conferă naturalețe și har.

Cine va citi textul va vedea că multele catalogări din spațiul public, multele uri și acuze rostite pe ton oratoric sunt doar vânare de vânt.

De aceea, zic și eu ca Tudor Arghezi: «Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!»”

Cartea lui Mihail Neamțu și a lui Petrișor Peiu redeschide o pagină de istorie pe care comunismul a acoperit-o cu ideologie, iar cele trei decenii de după el cu nepăsare. E o citire conservatoare a trecutului nostru, în care limba și credința nu sunt podoabe, ci organe: fără ele, neamul acesta n-ar fi ajuns până la noi. Firul de aur al cărții e chiar dăinuirea — nu ca tânguire, ci ca meșteșug.

Titlul e o chemare, și încă una precisă: ne întoarce la tiparul creștin în care ne-am făcut ca popor și ne cere să trăim la înălțimea a ceea ce ni s-a lăsat. Convorbirile pun față în față Imperiul Roman, Biserica și oamenii care le-au ținut laolaltă — episcopi dunăreni, călugări sciți, împărați de la Constantinopol —, apoi domnii și scriitorii care au făcut din toate acestea o națiune.

Se citește repede și se ține minte mult. Autorii nu-și ascund izvoarele și nu ocolesc nuanța teologică — tocmai aceea care lămurește de ce unele lucruri au ținut veacuri. Se vede limpede, în chip blagian, „orizontul și stilul” unei culturi. Iar linia conservatoare — de la pașoptiști la Cuza, Kogălniceanu, Carp și Maiorescu, cu Eminescu drept încununare — capătă în sfârșit o genealogie, nu doar un blazon.

Într-o vreme care preferă tezele gata făcute și subțirimea comodă, cartea aceasta e un act de rezistență și un îndemn să ne aducem aminte cine suntem — căci a-ți aminti e, la un neam, felul cel mai sigur de a dăinui. Se citește cu plăcerea unui dialog platonic între doi convivi care știu cum merg lucrurile și care ne ajută să pricepem unde ne aflăm și ce trebuie luat din trecut ca să nu intrăm nepregătiți în ce vine.

Mă minunez — și o spun fără cochetăria falsei modestii — nu doar în fața frumuseții limbii române pe care o vorbesc Mihail Neamțu și Petrișor Peiu, ci și în fața revărsării de inteligență și erudiție ce punctează aceste dialoguri. Cred că ele vor deveni o piesă de referință în biblioteca istoriografiei noastre. Cei doi oameni politici au scris nu doar o carte captivantă, ci și una completă. Completă mai întâi pentru că ea integrează acel capitol hotărâtor al istoriei noastre, îndeobște lăsat deoparte de istoricii tributari unor scheme simpliste de reconstituire a trecutului — capitol la a cărui scoatere din pretinsa beznă a „mileniului întunecat” am adus și eu, la vremea mea, o oarecare contribuție. Dar completă mai ales pentru că luminează faptul istoric cu uneltele conceptuale ale unei palete depline de discipline ale spiritului: filosofia, teologia, dreptul, economia.

Cred că va rămâne pentru multă vreme o lectură obligatorie pentru oricine vrea să se lămurească, sine ira et studio, de ce există românii și de ce traiectoria României dunărene este atât de diferită de a celorlalte ținuturi descinse din Romania creștină imperială, cea care se întindea odinioară de la Eufrat până la Atlantic. Cine citește această carte va înțelege, în sfârșit, că românii sunt o sinteză între Est și Vest ce nu poate fi explicată în afara teologiei și geopoliticii Sinodului de la Calcedon; și că destinul lor atât de aparte nu se descifrează decât citind istoria în lumina eshatologiei creștine.

Am citit pe nerăsuflate primele capitole din volumul lui Mihail Neamțu și Petrișor Peiu. Nu este un șablon. Chiar așa a fost: am răsfoit din curiozitate primele pagini și nu l-am închis decât atunci când am terminat povestea despre romanitatea orientală și prima creștinare a poporului nostru, plasată strategic între Sinodul de la Niceea și, respectiv, Calcedon. Dialogul transpus pe hârtie evocă neliniștile a doi politicieni conservatori care îndrăznesc să se contrazică. Duelul argumentelor e fascinant. Pledoariile și riposte­le sunt demne de cei doi „spadasini ai condeiului” antrenați nu doar în biblioteci, ci și-n pulberea cetății. Dialogul lui Mihail Neamțu cu domnul Peiu mi-a reamintit polemicile lui Sherlock Holmes cu doctorul Watson, tehnica convorbirii și „suflul” său făcând lectura o veritabilă încântare.

Sunt bucuros, în egală măsură, că autorii aduc la lumină „sfinți necunoscuți” ai istoriografiei, precum acel prieten cititor împătimit al bibliotecilor germane (Corneliu Berari) sau distinsul profesor imortalizat pe o placă cu semnificație omagială, acoperită de iederă și de uitare (Haralambie Mihăescu). O lectură pe deplin răsplătitoare!

Doi dintre-ai mei prieteni, cărturari de anvergură, coborâți din turn și suiți în cetate, preocupați de salvarea ei, ne lasă să îi descoperim în dialog. Citindu-le conversațiile, ne dăm seama că ei caută soluțiile de viitor pentru salvarea cetății cu privirea înspre un trecut pe care, pare-se, nu am știut a-l prețui și a-l conserva cum se cuvine. Dialogul lor este o formidabilă probă că, oricât de seducătoare sunt „progresele” modernității, trăinicia noastră colectivă rămâne asigurată doar de veritabilele rădăcini și repere spirituale, culturale și istorice.

Îi cunosc pe Mihail Neamțu și pe Petrișor Peiu și știu că sunt oameni pentru care lectura, ideile și dezbaterea nu sunt simple exerciții de imagine, ci o formă firească de a înțelege lumea. „România noastră cea de toate zilele” este, din acest motiv, mai mult decât o carte de dialoguri: este întâlnirea dintre două minți cultivate, curioase și preocupate de destinul acestei țări.

În paginile ei se întâlnesc istoria și credința, cultura și politica, marile întrebări despre identitate și încercarea de a înțelege ce anume ne-a făcut să fim ceea ce suntem. Mihail Neamțu și Petrișor Peiu nu își recită unul altuia convingerile, ci discută, se provoacă, se completează și, uneori, se contrazic. Tocmai de aici vine consistența acestor convorbiri: dintr-o pasiune comună pentru idei și din dorința de a privi România dincolo de clișeele și simplificările prezentului.

Este o carte scrisă cu dragoste pentru România, dar și cu respect pentru inteligența celui care o citește. O recomand cu plăcere, mai ales celor care cred că, înainte de a ști încotro mergem, ar fi bine să ne amintim de unde venim.

Citind cartea lui Mihail Neamțu și a lui Petrișor Peiu, mi-am dat seama cât de acut au nevoie românii astăzi de „România noastră cea de toate zilele”. Dacă pentru Europa apuseană istoria spiritului a însemnat 1600 de ani de teologie și 300 de ani de „știință”, pentru români istoria este ortodoxia trăită între rugăciune și suspin, între laudă și uimire. De la Casian Romanul și Dionisie Exiguul până la Carp și Eminescu, itinerarul discuțiilor dintre cei doi autori străbate epoci și registre în care oricine poate întrezări, dincolo de istoria propriu-zisă, contribuția marilor români la edificarea și apărarea Europei creștine.

Iar dacă „hotarele îngerilor le-a așezat Dumnezeu după ce a împărțit neamurile” (Sfântul Grigorie Palama), atunci cu cât românii își vor trezi din nou demnitatea, cu atât îngerul neamului nostru se va ruga mai stăruitor pentru noi.

Cartea gândită, vorbită și pusă în scris de Mihail Neamțu și Petrișor Peiu deschide istoria românilor în folosul celor ce vor să se apropie de istoria reală și să se îndepărteze de automatisme și lozinci. Totul e scos de sub colb și supus întrebărilor: originile, mersul prin veacuri întunecoase, convulsiile, defăimările, auto-adularea, crizele și lumina adusă de mințile mari. Istoria românilor, răscolită și eliberată de această carte vie și directă, e deopotrivă roman spiritual polemic și foileton de aventură istorică amețitoare.

Mihail Neamțu și Petrișor Peiu sunt mereu în căutarea lucrurilor și a unghiurilor de care prea mulți istorici s-au ferit ori de care s-au lepădat. Cine va citi această carte torențială și hrănitoare va ieși întărit în convingerea că românii sunt parte dintr-o istorie vastă și dintr-o spiritualitate bogată. Cartea nu caută să dea câștig unei teze anume, ci urmărește să așeze istoria românilor într-o poveste primară și aglomerată de valori — în adevărata istorie comună din care s-a înălțat civilizația europeană.